De cum aflăm de sarcină, începem să citim, să ne documentăm și bineînțeles…să primim sfaturi. Avem misiune grea ca din avalanșa de informații primite să alegem ce consideram că e bun, ce ni se potrivește. Caci acum nu mai alegi pentru o singura persoană-pentru tine; alegi și pentru copilul tău.
Nașterea însă, ne schimbă. Unele persoane devin mai sensibile, vulnerabile și nesigure pe capacitățile lor de mame, usor de influențat de orice persoană care intervine cu sfaturi. Altele, sigure pe ele și hotărâte să asculte nevoile copilului.
Eu nu am stat prea mult pe gânduri. Dacă copilul a plâns, în acel moment l-am luat in brațe. Mi-am asumat riscul „de a se învăța asa”. Am considerat ca are o nevoie si ma striga. Am vrut sa simtă ca sunt lângă el si ca este in siguranta in brațele mamei, sa simtă din nou caldura si protecția pe care le-a simtit timp de noua luni in burta, sa-mi audă iar inima bătând. Nici noua, adulților, nu ne place sa fim ignorați cand avem o nevoie. Caci măcar noi o putem exprima in cuvinte; dar ei pot doar sa plânga, dându-ne astfel de înțeles ca ceva nu le este pe plac.
Copilul meu a trecut usor de 2 ani. Si cred ca eu inca nu stiu exact ce inseamna „a se invata in brațe”. Sau poate nu stiu exact. Caci evident ca nu isi petrece ore in brațele mele acum. A avut perioade cand a preferat brațele mele in locul patului. Nu e usor sa faci diverse treburi casnice cu pruncul in brațe. Este solicitant, însă am preferat asa. Sa ma simtă acolo si sa ii fie bine. Asa AM ALES, ASA AM SIMTIT EU.
Cred ca acum imi primesc rasplata pentru „efortul” facut. Sunt momente in care, COPILUL meu vrea sa ma ia EL pe mine in brațe. Iar la somn, de multe ori, ne ia pe amândoi părinții in brațe. Atat cat pot sa cuprindă brațele lui mici, ne tine de gât si adoarme asa cu noi (da, l-am învățat si sa doarma cu noi in pat- dar nici pe asta n-o regret).