Din momentul în care ne propunem să devenim părinți, știm că vor apărea schimbări  în viața noastră, mai mari sau mai mici. Un lucru nu se va schimba niciodată, însă. Știm că acel copil va fi al nostru toată viața, și noi părinții lui. Știm că e responsabilitatea nostră să crească, să devină om.
Aud des părinți care le spun copiilor „Dacă mai plângi, nu mai ești copilul meu”, „Dacă nu cobori acum de pe tobogan sa mergem acasă, te las aici, să te ia altcineva, nu mai ești copilul meu!”
De ce să le năruim astfel universul, chiar și prin vorbe? De ce să îi amenințăm cu singurătatea? Pe tine, ca adult, te încântă ideea de a fi complet singur într-o lume mare și necunoascută? Nu te sperie? Oare ce e în sufletul lui când îi pui în față un scenariu atât de sumbru? Oare copilul tău cum se simte? De ce să îl ameninți că îi iei ce are el mai de preț? Pe tine, părintele lui, universul lui! Pe cel fără de care copilul nu se poate imagina la vârsta de 3,5,7 ani. De ce să-i alungi bucuria pe care o are pe chip atunci când face ceva care-i place, cu o replică așa dură, să-l ameninți că-l părăsești? Pentru tine cum ar fi dacă soțul/soția ti-ar repeta într-una că divorțează dacă nu ajungi în 15 minute acasă? Nu ar fi frustrant?
Nu-i spune că nu mai e copilul tău! Spune-i că va fi toată viața al tău și că îl vei iubi mereu, asta are nevoie să știe și să audă un suflet de copil.