Odată cu apariția primelor indicii ale sarcinii, am început să mă tem. Pentru cel ce va fi copilul meu. Să mă tem că poate fi ceva în neregulă în timpul sarcinii, că nu știu ce activitate îi va face rău sau că un aliment nu-i va prii.
M-am temut la naștere, să nu se întâmple ceva cu tine, copilul meu. Să nu aibă loc accidente sau greșeli ale personalului medical care te-ar fi putut marca pe viața.
M-am temut că poate nu voi ști să îți descifrez fiecare plânset și să îți ofer ce-ți lipsește. M-am temut că poate tu vei plânge noaptea și eu nu te voi auzi.
M-am temut că-ți poate face rău vreunul din alimentele pe care aleg să ți le ofer. Că poate nu-ți ofer destulă atenție, sau că nu-ți vorbesc îndeajuns.
Mă tem că deși eu îți spun/arăt să pui gunoiul la coș, vei fi dezamăgit și nu vei înțelege de ce alții procedează altfel. Nici eu nu înțeleg. Mă tem că nu vei înțelege de ce tu nu poți să te urci cu picioarele pe leagăn sau pe panta toboganului, când vezi că alți copii de lângă tine fac asta.
Acum te pot proteja de o căzătură mai gravă sau de un copil prea grăbit la locul de joacă, dar când vei mai crește puțin și vei vrea să ieși singur, mă tem că nu mai am cum să te protejez. Nu te voi putea proteja 100% nici de persoanele rău intenționate, care ademenesc, sub diverse pretexte, copiii de diferite vârste.
Temerile din sufletul mamei nu dispar niciodată. Se diminuează, una o înlocuiește pe alta, mai mare sau mai mică; vor exista mereu, mai întemeiate sau nefondate, rămân acolo, trăiești cu ele.
Mă tem că nu știu să fiu cea mai bună mamă.
Mă tem în continuare pentru tine, copilul meu. Orice vârstă ai avea. Pentru că un rău ce ți se întâmplă ție mă afectează mai tare decât unul ce mă vizează direct pe mine.