Nu-mi place minciuna. Nu sunt de acord cu ea. Nu mi se pare deloc potrivită în educația unui copil, nicidecum un model de urmat. Copiii asta caută în noi, modele. Și dacă noi ii mințim, minciună vom primi. Copilul vede și înțelege multe, simte, chiar dacă uneori îl subestimăm și considerăm că a funcționat minciuna. Dar el înregistrează acele comportamente de care se va folosi mai târziu.
Sunt adevăruri pe care nu prea ai cum să le spui copilului, pentru că fie sunt prea dure, fie nu ar putea înțelege încă. Dar poti găsi o varianta de mijloc, astfel încât să nu-i spui o gogomănie.
Nu-mi place să fiu mințită. Și am ales să nu-mi mint copilul.
Știe că plec, dacă plec. Îi fac pa, îi spun unde merg și că revin. La fel și cu soțul. Uneori nu-l lasă să plece la serviciu. Dar îi explică unde pleacă și că se va întoarce. Nu pleacă pe furiș. Uneori se întristează, dar îi repetăm. Și înțelege. Mai mult decât credem noi.
Băiatul meu scoate bateriile din telecomandă și dă să le bage în gură. I le iau. Dar nu îi spun că le-a mâncat pisica, vreun câine sau cine știe ce dinozaur. Nici nu au dispărut în neant, nu am facut nicio magie. Îi detaliez, le-am luat pentru că sunt periculoase. Uneori nu acceptă alegerea mea și insistă; țipând sau dând în mine; alteori se conformează si îmi acceptă rapid decizia.
Nu îi spun că orice gunoi/murdărie pe care o vede și vrea să o ia în mână e caca. Pentru că nu e caca decât ceea ce face în scutec sau în oliță.
Dacă „nu e cuminte”, nu vine niciun polițist să-l ia sau să-i dea amendă, niciun medic nu ii face injecție pentru asta. Suntem de-a dreptul amuzanți…noi, adulți, ne folosim de alți adulți ca să ne temperăm copiii. Noi chiar nu reușim?
Nu-l mint pentru că e mai mic si pentru că eu pot să o fac. Nu-l mint. Pentru că simte. Iar minciuna nu e plăcută. Îi mai și spunem copilului că nu e frumos să mintă, dar, de fapt, noi ce facem?