Cred că este un lucru cunoscut de toată lumea că bebelușii plâng; copiii plâng. Au ei motivele lor. Fie că sunt colicii din primele săptămâni de viață, dureri cauzate de erupția dentară, durerea provocată de o lovitură, de pierderea sau ruperea unei jucării, anxietatea de separare, o umbră mai „fioroasă”, o voce necunoscută…motivele pot fi diverse. Multe. Și de multe ori neînțelese de adulți.
E dreptul tău să plângi, copile! E dreptul tău să plângi iar eu să fiu lângă tine, să te țin în brațe, să te mângâi și să încerc să te înțeleg. Plânsul este eliberare; eliminarea stresului, liniștire. Plânsul este normal. Și nu, nu „e rușine sa plângi”. Nu, nu „e urât să plângi”. Nu ești nicicând prea mare să plângi.
Nu „esti băiat, iar băieții nu plâng”. Cel puțin eu nu o să îi spun asta copilului meu. Eu plâng dacă asta simt să fac, nu mă oprește nimeni. Lui de ce i-aș interzice-o? Doar pentru că nu mi se pare mie înteneiat motivul pentru care plânge? Aș fi egoistă. E frustrant să nu-ți poți exprima sentimentele când simți nevoia să o faci.
Pe noi ne condiționează uneori societatea să nu ne manifestăm așa cum simțim. Dar ei? Copiii ce restricții au? Că „râde x de el dacă mai plânge”? De ce? Ce e așa greșit în a plânge? În a te descărca, atâta timp cât nu faci rău nimănui?
De multe ori ne simțim neputincioși în fața plânsului unui copil; drept urmare, nu știm cum să-l facem să înceteze mai repede: cu amenințări, promisiuni, pedepse, distragerea atenției, tachinare.
De ce îl îndrumăm pe copil să își reprime emoțiile? De ce îi învățăm să afișeze masca asta, de „copii mari si curajoși”, care nu plâng? De ce îi condiționăm tocmai noi să fie nesinceri, iar apoi le pretindem sinceritate?
