Probabil fiecare dintre noi e dependent de ceva: unii de afecțiune, alții de smartphone. Unii de jocuri, alții de lectura. Unii de gătit, alții de sport. Dar copiii? Copiii cum sunt? Cum ni-i dorim, dependenți sau independenți? Îi lăsăm pe ei să aleagă sau alegem noi pentru ei?
Un nou născut  e dependent de brațele mamei, de dragostea și de atenția acesteia. Dar pe măsura ce creste si împlinește 5-9-12 luni, cum procedam? Păstram aceeași legătura puternică sau intră în schemă și alte persoane în afară de mamă și copil? Depinde ce preferi. Un copil de care nu te poti depărta 2 pași că începe să plângă și te vrea înapoi sau vine dupa tine atunci când o poate face-ori un copil pe care îl poate ademeni orice străin să meargă cu el?
Copilul meu nu prea interacționează cu străinii. Rar le face pa-pa unora, de la distanță, unii aleși de el. Dacă vine un străin să îi propună să meargă cu el la plimbare, copilul meu vine si mă ia de mână sau se agață de piciorul meu. Deci îl refuză. Și mi se pare normal, nu văd dependență în asta, ci mai mult nevoia de siguranță. Și știe că lângă mama o are.
Sunt momente cand copilul meu plânge cand pleacă mama sau tata din cameră. Ori fuge după părinte ori rămâne acolo, trist. Și celălat părinte îi alină supărarea. Pe alocuri îl simt dependent de noi, nu se simte el bine daca eu sau tata nu suntem cu el. Alteori, e „prea” independent, sigur pe sine, încât nici nu mai are nevoie de noi.
Ei știu cel mai bine de ce au nevoie, cum se simt în siguranța. Chiar dacă sunt mici, copiii știu.
Dependent sau nu, copilul are nevoie de dragoste, atenție, siguranță. Astea sunt obligatorii. Restul, opționale.