Da. Copilul ne e egal. E un adult mai mic. Nu ne e inferior. Cere-i parerea, chiar și în lucrurile mici. Lasă-l să-și exprime sentimentele, lasă-l să plângă dacă de asta are nevoie, nu-i spune că e rușine. Spune-i că îți pare rău când, învins de oboseală, ai ridicat tonul la el. Copilul nu are nevoie sa-i răsune în cap de zeci de ori pe zi „nu e voie”. Evident, nu-l putem lăsa să facă tot ce vrea, mai ales dacă se pune în pericol. Nu-i permite. Dar explică-i. O dată, de 5, de 10 ori. Chiar înțelege. Doar că are momente când vrea să facă altfel decât îi spune adultul. E normal, chiar dacă uneori nu ne convine asta. Au și ei personalitate. Copiii au nevoie sa se simtă susținuți si iubiți, nu certați si pedepsiți. Adulților le place să dețină controlul. Un exemplu banal și des întâlnit. Copilul și adultul la locul de joacă. Bunic sau părinte, situația e similară. Copilul se dă de 7 ori pe tobogan, apoi adultul decide: „hai sa mergem la leagăn acum”. De ce? Poate copilul voia să se mai dea de două ori la tobogan. De ce să nu-i lăsăm libertatea să aleagă lucrurile care îi plac? Dar să fie în siguranță. Și dacă a fost la 7 ture de tobogan, cred că a 8 a nu îl va pune în pericol. Să ne imaginăm o situație similară. Vizionăm un film. Am ajuns la jumătate și apare cineva care ne spune să ne oprim și să trecem să ascultăm muzică. Exact așa procedează adultul cu copilul. Să încercăm să depășim nevoia de control și să ne tratăm copiii de la egal la egal…