Nou născutul meu nu e cuminte. Plânge, nu doarme noaptea, vrea mereu in brațe. Nu. Nu e vorba că nu e cuminte. E singur într-o lume mare, nu mai e în locșorul lui cald din burta mamei. Are nevoie să știe că e în siguranță, în brațele mamei se simte bine.
La masă, copilul meu face mereu dezastru, nu e deloc cuminte. Ia bucățele de legume de pe tăviță, le strânge în mâini și apoi le aruncă pe jos; bagă mâinile în castronul cu piure și le pune pe față și prin păr. Copilul tău e curios, vrea să simtă și cu mâinile ce îi dai acolo. Vrea să cunoască, să afle lucruri noi.
A început să meargă și face ravagii, parcă avem un uragan în casă. Scoate totul din sertare, trage hainele aranjate din dulap, cand prinde un pix/ ruj desenează pereții. Doar nu ne așteptăm să avem mereu casa lună și pereții curați cand avem copii?
Nu ai cum să-i pretinzi unui copil de 10 luni-1-2-3 ani sa stea „legat” de o bancă atunci când ieșiți afară. Ieși cu el ca să se joace, să alerge și să exploreze. Nu „să stea cuminte”. Poate fi cuminte și jucându-se. Ai un copil, nu o păpușă, nici o statuie. Știu. Uneori ne sințim depășiți de energia lui. Dar nu consider că trebuie să-i impunem limite absurde, nu consider ca trebuie să audă la fiecare 5 minute „Fii cuminte!” Dacă el vrea să alerge după un porumbel, atâta timp cât nu merge în stradă ca sa fie in pericol, de ce să nu-l lăsăm? Că va cădea? Probabil. Copiii cad. Sau pentru că noi nu mai putem simți o bucurie așa pură, produsă de un lucru simplu? De ce să o îngrădim și pe a lui?
Să ne lăsă copiii să fie copii!