Am făcut un copil. În primul rând pentru mine; apoi, pentru noi, pentru toți.
De multe ori îl percep ca fiind mai mult copilul altora, decât al meu. Îi poartă mai mult de grijă alții decât mama lui. Evident, sunt ușor ironică.
Astfel, am avut parte de diverse abordări pe care bineînțeles, acum nu mi le aduc aminte pe toate, lista fiind destul de lungă.
„Mai bine îi mai pui o bluză, că bate vântul!”
„Nu-i e frig fără căciula?” (La 20 grade cu soare, sigur nu!)
„E mare, nu merge pe jos?” (Ba merge! Dar mi-e drag mie să-l port in SSC, să-l simt la pieptul meu, iar el nu se împotrivește.)
„Nu sta rău acolo, așa crăcănat? Parcă nici nu are aer.” (Nu sta rău în brațele mamei, într-un sistem de purtare ergonomic.)
„Mai lasă-l jos că se va învață in brațe.” (Nu cred ca e așa o mare tragedie ca un copil sa petreacă timp in brațele mamei, când simte nevoia.)
„Nu-i dai un biscuițel, poate poftește?” ( Sigur nu poftește la ceva ce n-a gustat; cel mult, e curios).
Mama lui n-are experiența, e primul copil. Am crescut si am învățat odată cu el, m-am maturizat pe parcurs. Am ales sa ma documentez, sa discut, sa învăț pentru copilul meu. Dar eu iau deciziile în ceea ce-l privește; sau noi, părinții. Îmi place să cred că m-am/ ne-am descurcat bine pana acum.
Voi ce experiențe ați avut?
E copilul vostru sau „al altora”?